Doru Căstăian este unul dintre cei mai carismatici profesori pe care i-am întâlnit. L-am avut invitat la cea de-a doua Conferință “Omul din spatele unui profesor”, unde ne-a impresionat cu spiritul lui ludic și în același timp critic față de ce înseamnă educația în România.
- Salut, Doru! Mulțumim că ai acceptat invitația noastră! Suntem curioși, de la ce vârstă ți-ai dorit să fii profesor și ce te-a motivat? 👨🏫
Bună şi mulţumesc pentru invitaţie. Nu m-am gândit serios să fiu profesor decât după terminarea facultăţii şi după o perioadă în care am lucrat în presa locală din Galaţi. Din păcate – sau din fericire – lucrurile nu au mers foarte bine în presă. Patroni neserioşi, salarii neplătite, lipsa oricărei libertăţi de opinie. Aşa că am plecat şi am încercat şi meseria de profesor. Mi-a plăcut mult, din ce în ce mai mult şi aşa am ajuns să fac asta aproape de o viaţă. A fost, ca să mă exprim aşa, o întâmplare care a devenit destin.
- Care crezi că ar trebui să fie rolul profesorului în relație cu elevi?
Rolul profesorului este să îşi educe elevii. Fără îndoială. Cum să faci asta? Ei, abia de aici lucrurile devin complicate. Pentru că educarea unor tineri nu este un proces care să poată fi ţinut între pereţii unei clase, câteva ore pe zi. De fapt, învăţarea şi educarea sunt procese gemene şi perene. Tânărul învaţă câte ceva în toate mediile pe care le frecventează. Tocmai de aceea pedagogia este (şi) o artă, nu poate fi redusă strict la un proces tehnic, descris exclusiv prin parametri măsurabili şi controlabili.
Este o artă să te insinuezi în lumea complexă a copilului, în aşa fel încât el să nu simtă intervenţia ta ca fiind radical străină şi nici ca fiind o contestare vehementă a lumii lui. Trebuie să pătrunzi acolo cu atenţie şi cu o idee clară despre ce anume vrei să se întâmple la final. Unele dintre elementele pe care tu le vei aduce în lumea lui vor produce, pe termen mediu şi lung, modificări critice şi importante. Din acelaşi motiv, este esenţial ca tu să îi arăţi un respect real şi să fii în deplină coerenţă cu ceea ce predici, nu poţi rupe schizofrenic spaţiul clasei de spaţiul lumii. De aceea, când eşti profesor, nici pe stradă nu mai poţi merge oricum.
- Ce ai admirat la profesorii tăi când erai elev sau student? 😊
Cultura şi bunătatea unora dintre ei. Am avut profesori realmente cultivaţi (de exemplu profesorul de literatură universală Nicu Leonte sau profesorul de franceză Mihai Taşcă, – care, din păcate, nu mai trăieşte-, profesoara de istorie Paula Rotaru sau profesoara de germană Viorica Traian. Cei mai mulţi profesori erau, de asemenea, oameni buni, afectuoşi cu noi, elevii.
- Ce îndemn le-ai da părinților care își doresc să aibă o relație sănătoasă cu copiii lor?
Nu ştiu dacă pot eu să dau sfaturi pentru că fiecare familie are variabilele ei, are factori care individualizează relaţiile. Nici măcar nu ştiu exact ce înseamnă o relaţie sănătoasă. Singurele mele sfaturi ar putea fi să îşi facă timp pentru copiii lor, să petreacă timp cu ei, să fie fireşti şi să-şi lase copiii să-i vadă în cât mai multe situaţii de viaţă (aici includ şi momentele de slăbiciune, de supărare sau de descurajare, chiar nu trebuie să încercăm să părem mereu nişte supereroi). Să cultive moderaţia şi bunul simţ. Să facă din casele lor locuri normale, care să oglindească o viaţă normală. Dacă copiii sunt îngrijiţi, hrăniţi, iubiţi şi li se dă ocazia să înveţe şi să socializeze, atunci vor fi ok. Nu e nevoie să inventăm apa caldă.
- Ce crezi că am putea face fiecare dintre noi pentru a sprijini schimbarea educației, în România?
Nu ştiu exact ce să îţi răspund. Sunt atât de multe de făcut. Să înţelegem cât de importantă este educaţia. Educaţia reală, nu simpla dexteritate în rezovarea unor subiecte pentru examene. Să ne ascultăm mai atent unii pe alţii, să fim mai dispuşi să colaborăm şi să învăţăm unii de la alţii, să nu mai sprijinim şi să nu mai încurajăm impostura, să demascăm actele de corupţie, să creştem de mici copiii în spiritul respectului pentru învăţare şi pentru valoarea reală. Răspund întrebărilor tale în plină pandemie de covid-19. Într-o astfel de situaţie se vede de ce e critic să ai oameni educaţi, responsabili şi cooperanţi. De ce educaţia nu se mai poate face în secolul ăsta prin cultivarea unor simple dexterităţi şi prin exaltarea exclusivă a elitelor.
- Povestește-ne un moment amuzant din copilăria ta, din care ai avut ceva de învățat.
Aş putea povesti cum m-a lovit maşina (de mai multe ori), cum mi-am tăiat o venă accidental, la joacă, într-un fund de borcan aruncat la întâmplare sau cum m-a lovit un leagăn metalic în cap de am vorbit aiurea 48 de ore, în stare de semiconştienţă, la spital. Asta apropos de „lasă, domnule, că după noi nu a mai stat nimeni şi nu am păţit nimic”. Adevărul e că lovirile şi rănirile grave erau mai frecvente decât acum. Şi că e bine că există mai multă grijă. Dar, o mai spun o dată, importantă este măsura, important este să nu ajungem să creăm medii complet aseptice, artificiale, rupte de realitate pentru copiii noştri, din dorinţa de a-i proteja. Cu siguranţă a fost life long learning ce am învăţat atunci.
Dar, dacă e să mă gândesc şi la o întâmplare cu adevărat amuzantă, aş povesti-o pe asta. Era în perioada sărbătorilor de iarnă, şi mergeam împreună cu prietenii să colindăm prin blocurile din cartier. La un apartament nu ni s-a răspuns, deşi se auzea mişcare în casă, iar cei dinăuntru nu făceau nici cel mai mic efort să îşi ascundă prezenţa. Asta ne-a ambiţionat şi am insistat. În fine, după câteva minute, a răspuns un tip care ne-a privit inexpresiv şi ne-a spus pe cel mai calm ton din lume: „dat fiind că nu sunt acasă, nu vă pot deschide.” După care a închis uşa. Noi am rămas stupefiaţi. Cred că a fost prima dată în viaţă când m-a izbit direct în creier posibilitatea existenţei unui abis între realitate şi aparenţe. Poate că asta a jucat un rol important în interesul meu ulterior pentru filosofie. Cine ştie?
Mulțumim pentru răspunsuri și pentru toate gândurile frumoase așternute în cuvinte. 😊
