Pe Nela Ganea am cunoscut-o în vara anului 2018. I-a adus pe elevii din clasa ei, proaspeţi absolvenţi de clasa a III-a din Bârlad, să se bucure de experienţa taberei Kaleidoscopil pentru copii. Este un om minunat, care își trăiește vocaţia și iubește oamenii mici. Vă invităm să o cunoașteţi! 🙂
- Ce te-a îndemnat să devii învăţătoare?
Copil fiind, când adulţii mă întrebau „când vei fi mare, ce vrei să fii”, spuneam: învăţătoare. Cuvântul acesta avea pentru mine o rezonanţă care „mă făcea om mare”. Din clasele primare am puţine amintiri, nu semnificative, dar, la gimnaziu fiind, profesorii mei au făcut minuni. A fost perioada din viaţa mea în care am admirat-o pe doamna Simionescu, profesoara de limba și literatura română, au fost anii în care am îndrăgit pentru totdeauna matematica predată de profesorul Paiu, în care un om minunat, profesorul Măcărăscu, dirigintele clasei noastre, mi-a oferit modelul profesorului care mi-am dorit să devin.
- Care consideri că este cel mai important aspect pe care e necesar să îl schimbăm în educaţie?
Meseria de profesor este una vocaţională, iar pasiunea și interesul sunt susţinute de perseverenţa, de preocuparea, de pregătirea de fiecare zi a fiecărei lecţii. În multe școli românești cred că lipsește iniţiativa, implicarea, spiritul de echipă. Schimbarea trebuie să pornească din cancelarie.
Bătrânii noștri spun: „Omul sfinţește locul!”. Cred că cea mai importantă schimbare ar trebui să o facă profesorii adaptându-și modul de abordare a discursului didactic la nevoile elevilor.
- Ce impact are asupra copiilor timpul pe care îl petrec împreună cu părinţii?
Timpul de calitate pe care părinţii îl petrec cu copiii lor este foarte valoros pentru formarea personalităţii lor. Adulţii semnificativi din viaţa lor le influențează dezvoltarea, iar primele modele sunt mama și tata. Copiii au tedinţa firească de a copia obiceiurile, gesturile, preocupările persoanelor care contează pentru ei. Cum în familie ei găsesc dragostea, siguranţa, confortul, timpul petrecut cu părinţii este nepreţuit.
- Știm că cei mici au multe nevoi, însă, care crezi că sunt nevoile de care ar trebui să se ocupe școala?
Copiii au nevoie de modele. În mediul lor familial le găsesc pe primele, iar școala continuă să-i ajute să se dezvolte. Cei mici au nevoie să fie împreună, iar școala le oferă mediul favorabil ca să interacţioneze. Prieteniile din clasă se regăsesc și în afara școlii. Copiii învaţă să facă multe lucruri împreună, dar mai ales, să fie unii cu alţii.
În „Amintiri din copilărie”, Ion Creangă spunea: „dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; şi dacă-i popă, să cetească…”. Când se joacă, copiii învaţă. La școală vor veni cu plăcere dacă percep învăţarea ca pe un joc, dacă mediul școlar este unul prietenos, dacă se simt valorizaţi și apreciaţi de adulţi, dar, mai ales, de cei de vârsta lor. Copiii acceptă învăţarea dacă e o provocare potrivită vârstei lor. Sunt curioși, sunt creativi, sunt entuziaști atunci când se joacă, dar noi știm că „jocul nu e joacă”!
- Care sunt cele mai mari provocări pe care le-ai întâmpinat în activitatea ta?
Provocări… fiecare zi este o provocare. Și nicio zi nu seamănă cu cealaltă! Ca profesor și ca… om, observ că azi nu mai sunt cea de ieri. Experienţele trăite ne schimbă modul de a face lucruri, de a gândi, de a ne raporta la noi, dar și la ceilalţi. Iar ca profesor, schimbarea e și mai dinamică: ceea ce lucram acum cinci ani cu elevii mei de atunci, nu se potrivește și celor de acum. Și eu, și ei suntem alţii, suntem altfel.
Însă, a lucra cu elevii supradotaţi sau cu elevii ce întâmpină dificultăţi de învăţare cred că este cea mai mare provocare pentru un profesor. Ei sunt copii cu nevoi speciale. În clasele noastre supraaglomerate este destul de dificil pentru profesor, dar o echipă familie-profesori poate avea succes.
- Care consideri că este cea mai mare realizare a ta în educaţie?
Am fost o norocoasă pentru că profesia mea a fost pasiunea mea. Mi-a făcut mare plăcere să fiu în preajma copiilor, să-i văd crescând sub ochii mei, să ne oferim unii altora afecţiune, respect, încredere. Ce am făcut în toți anii petrecuţi la catedră? Am modelat OAMENI oferindu-le energia mea, sentimentele mele, timpul meu. Am construit împreună cu ei amintiri care să-i ajute să se cunoscă, să se descopere, să se identifice pentru mai târziu. Cea mai mare realizare a mea cred că sunt vreo 250 de oameni pe care i-am cunoscut când erau mici-mici și care mi-au permis să stăm împreună 4 sau 5 ani până ei s-au facut OAMENI MARI. Acum, la rândul lor, ei au copii și eu sunt mândră că m-au ales pe mine ca să le fiu și lor învăţătoare. Pentru că au avut încredere în mine, pentru că au fost echipa mea de suflet, le sunt recunoscătoare.
Nela, îţi mulțumim pentru sinceritatea cu care ne-ai împărtășit din experienţa ta :).
