Ca mamă – psihoterapeut, dar și ca mamă – divorțată, am simțit mereu o mare presiune în a gusta cât mai mult din ”tortul” acela minunat și des menționat numit TIMP DE CALITATE cu copilul! Cumva, părinții psihoterapeuți sau părinții dascăli sunt priviți ca niște magicieni care oricând trebuie să știe cum să scoată din joben activități interesante, sănătoase și educative pentru copiii lor. Însă, surpriză, indiferent de specializarea pe care o avem, tot oameni suntem, cu un timp limitat, cu o disponibilitate emoțională limitată și ea, cu probleme și responsabilități, cu nevoi și dorințe.
Ce m-a ajutat însă enorm de mult în relația cu fiica mea a fost să înțeleg că avem, de fapt, nevoi asemănătoare. Și ea, ca și mine, simte nevoia să socializeze cu oameni de vârsta cu ei, cu interese comune cu ea, cu același limbaj ca și ea. Și ea, ca și mine, simte nevoia să se conecteze cu ființele pe care le iubește cel mai mult. Și ea, ca și mine, simte nevoia să aibă parte de provocări, să exploreze, să cunoască, să cerceteze lumea, să se simtă liberă și în control în anumite situații, dar și protejată, în același timp. Și ea, ca și mine, simte nevoia să se simtă iubită, apreciată, validată, văzută, să fie centrul universului câtorva oameni din viața ei. Și ea, ca și mine, simte atât nevoia de relaxare activă, cât și pe cea de relaxare deloc solicitantă.
Așa că provocarea mea ca părinte a devenit aceea de a răspunde atât nevoilor mele, cât și nevoilor ei. De ce și nevoilor mele? Pentru că mai ales după momentul divorțului, am înțeles că fiica mea are nevoie de o mamă cât mai senină, împlinită emoțional, cu ”rezervorul afectiv” plin, astfel încât să aibă de unde oferi, o mamă care să fie suficient de relaxată încât să-și permită să fie și creativă și jucăușă, o mamă care să aibă resursele necesare pentru a impune cu blândețe limite și reguli, o mamă curajoasă și fără prejudecăți.
Așa că am învățat să prioritizez. Îmi doresc o casă curată și ordonată, dar încerc să nu fac o obsesie din asta, astfel încât să nu ajungă să ne mănânce mai mult decât e cazul din timpul atât de prețios. Îmi doresc să am o carieră cât mai împlinitoare și bogată, să avem o situație financiară cât mai bună, care să ne permită cât mai multe, dar încerc să mențin lucrurile într-un echilibru astfel încât să nu ajung ca viața profesională să îmi ocupe 90% din timp. Pentru că fiica mea are nevoie de mine.
Așa că împreună ieșim la muzee, la film, în parc cu bicicletele, la cafea ”ca fetele” cu cărți de colorat după noi și cărți de joc (acesta este de fapt kit-ul standard pentru ieșirile în oraș, astfel încât în așteptarea mâncării și a băuturilor să nu sfârșim cu ochii în telefoane). Profităm de orice ocazie pentru a fugi la munte sau la mare, indiferent de anotimp și facem tot posibilul să petrecem cât mai mult timp în natură. Nu excludem cu totul nici tehnologia din viața noastră, mai ales că da, pentru amândouă, aceasta asigură și funcția de socializare. Dar încercăm să o ținem sub control și să alternăm cu activități precum board game-uri, citit, joaca minunată cu păpușile de-a școala, inventat povești împreună, mișcare de orice fel. Facem curat și ordine împreună, astfel încât să terminăm mai rapid și să ne putem apoi bucura de alte activități. Gătim împreună, chiar dacă presupune poate mai mult timp alocat și mai multă muncă la final pentru a curăța bucătăria. Organizăm întâlniri cu alți copii și oameni mari, dar petrecem mult timp și singure. Ne place să povestim mult, dar atenția, povestim amândouă. Am înțeles că nu ajută să încerc să ”descos” copilul, ci pur și simplu să ne destăinuim una alteia, eu, ca adult, având grijă să ofer informații relevante pentru vârsta ei și pe care le poate gestiona.
Socializarea începe în familie. Comunicarea se învață în familie. Iubirea tot acasă. Astfel încât este tare important să construim relații sănătoase, echilibrate și strânse dacă dorim ca ai noștri copii să aibă parte și mai târziu de așa ceva. Să nu uităm că suntem principalele lor modele și că vor împrumuta enorm de multe din comportamentele și obiceiurile noastre. Să nu uităm că au nevoie de noi în primii ani de viață poate mai mult ca oricând altcândva. Iar unele dintre principiile unei relații frumoase sunt: plăceri, timp, emoții și reguli – toate acestea împărtășite unul cu celălalt, indiferent despre ce relație vorbim (relație de cuplu, părinte-copil, de prietenie).
Și să nu uităm că nu există părinți perfecți, dar putem încerca să fim cei mai faini oameni din viața noastră și a copiilor noștri, să ne fie până și nouă drag de noi!
